Prima cetate construită la Hunedoara este pusă în legătură cu intenţiile regalităţii maghiare de a controla cât mai eficient, din punct de vedere militar şi economic, zona cuprinsă între domeniile Devei şi Haţegului.
Prima cetate construită la Hunedoara este pusă în legătură cu intenţiile regalităţii maghiare de a controla cât mai eficient, din punct de vedere militar şi economic, zona cuprinsă între domeniile Devei şi Haţegului.
Cercetările arheologice din secolul XIX (S. Möller) şi a doua jumătate a secolului XX (Al. Bogdan, R. Heitel), arată faptul că acest castru regal, construit din piatră, avea o formă elipsoidală, cu colţurile marcate cu blocuri de talie. Zona nordică cuprinde un turn-donjon, folosit ca şi locuinţă de către castelan. Vechile intrări, plasate pe laturile de sud şi est ale fortificaţiei, sunt exemple de arhitectură gotică timpurie.
În anul 1409, nobilul Voicu, alături de fraţii lui (Radu şi Mogoş), primesc din partea regelui Ungariei Sigismund de Luxemburg, o moşie (possessio), care cuprindea şi cetatea regală, noul proprietar neaducând nici o îmbunăţire acesteia.
Fiul acestuia, Ioan de Hunedoara (Johannes de Hunyad) preia vechea cetate, transformând-o într-un somptuos castel, lucrările debutând după anul 1441, rezultând o nouă incintă, care o dubla pe prima, cu 7 turnuri de apărare (circulare şi rectangulare) şi spaţii interioare, lucrările fiind încheiate în jurul anului 1446. Cele mai bine păstrate porţiuni din această fază de construcţie sunt Turnul Buzduganului, Turnul vechi de poartă, Turnul Capistrano.
Turnul porţii de vest are un plan rectangular şi 3 niveluri de apărare, la care se adaugă un ultim etaj la sfârşitul secolului XIX. Parterul prezintă ziduri groase de peste 2, 50 m, înălţimea actuală fiind de 22 m. Fiecare nivel al turnului este prevăzut cu spaţii de tragere pentru armele de foc şi cele cu coardă. La parter există o intrare, deschisă în secolul XVII, prevăzută în vechime cu hersă, iar la primul etaj, deasupra porţii se distinge un burduf, sprijinit pe console, cu guri de păcură.
În secolul al XVII-lea este transformat în turn de poartă, primul nivel având funcţia de cameră de zi pentru doamnele castelului, mobilierul actual (bufet, servantă, masă extensibilă) aparţinând stilului eclectic, caracteristic secolului XIX.
Turnul Capistrano este unul scund cu două niveluri de apărare şi un diametru de 6 m. Primul nivel, prevăzut cu deschideri pentru arme de foc, este denumit camera puşcaşilor iar al doilea, plasat deasupra liniei de console, denumit camera Capistrano, cuprinde un şemineu gotic şi un plafon construit pe nervuri.
Turnul pustiu (turnul crinului) este prevăzut cu 2 niveluri de apărare, diametrul său fiind de 6 m. Ca şi turnul Capistrano, primul nivel cuprinde spaţii pentru tragere, bine păstrate, iar etajul este prevăzut cu guri de păcură, aspectul actual fiind datorat intervenţiilor aparţinând ultimei restaurărilor din secolul XX.
A doua etapă de construcţie se derulează, cu mici întreruperi, până în jurul anului 1480. Acum se construiesc, Capela, Palatul administrativ, Palatul Mare şi Loggia Matia. Dacă pentru primele construcţii menţionate stilul gotic, faza târtie este prezent, loggia este inclusă printre primele construcţii de factură renascentistă din Transilvania, ilustrată de terasele suprapuse şi pictura în frescă, păstrată la partea superioară a acesteia.
Loggia Matia. Pictura în frescă de la etajul aripii nordice (aripa Matia) datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi este singura pictură de acest gen, cu caracter laic din spaţiul transilvănean. Înfăţişează povestea dobândirii stemei familiei Huniazilor de către Ioan de Hunedoara fiind compusă din patru scene, dispuse pe peretele cu ferestre al loggiei, deasupra şi între cele trei deschideri semicirculare.
Prima scenă, de la dreapta la stânga, prezintă două figuri umane, una de bărbat foarte prost conservată, ce are mâna dreaptă ridicată în poziţie de chemare şi o figură feminină ce reprezintă o fetiţă ce are în mâna dreaptă un măr cu o cruce deasupra, are privirea îndreptată spre bărbat (imaginea 1, scena de jos), această scenă sugerând momentul în care cei doi se cunosc, iar mărul ce-l poartă femeia indică importanţa acestui personaj, deoarece acest măr este considerat ca simbol al regatului maghiar.
Pe coloana ce desparte primele două deschideri se mai poate observa cu greutate o siluetă ce poate fi una umană. Cea de-a doua scenă înfăţişează aceleaşi două personaje, bărbatul ţinând în mâna dreaptă un inel, iar mâna stângă pe inimă. În ceea ce priveşte silueta feminină, ea este prezentată acum mai matură, nemaiavând privirea îndreptată spre bărbat şi ţinând mâna stângă ridicată (imaginea 1, scena din mijloc). Acesta este considerat momentul în care bărbatul îi jură femeii credinţă cu mâna pe inimă, dându-i în acelaşi timp acesteia un inel cu diamant, aceasta având un gest de refuz.
Pe cea de-a doua coloană apare reprezentat un corb ce ţine în plisc o bandă ce probabil purta pe ea o inscripţie.
Cele două personaje apar şi în cel de-al treilea cadran, bărbatul având de această dată capul descoperit, cu amândouă mâinile îndreptate spre femeie redând gestul de respingere, iar femeia e înfăţişată însărcinată, lucru sugerat de faptul că poartă pe cap o scufie, iar în mâna stângă ţine o verigă mare pe care sunt plasate două inele (imaginea 1, scena de sus), simbol al căsătoriei promise de către bărbat, care acum refuză să-şi unească destinul cu aceasta.
Coloana care desparte ultimele două cadrane ale frescei, poartă pe suprafaţa sa interioară chipul unui copil ce poartă în mână un măr identic cu cel purtat de personajul feminin în primul cadran şi arată cu degetul mâinii drepte spre personajul masculin din ultimul cadran (imaginea 2, partea dreaptă), indicându-l pe acesta ca şi urmaş al celuilalt bărbat, ce este considerat a fi Sigismund de Luxemburg. Deasupra capului acestui personaj se află o bandă pe care se consideră că era scris „Johannes”.
Ultimul cadran prezintă o scenă de vânătoare de mistreţi, unde apare un personaj masculin ce poartă o lance de vânătoare, personaj ce este identificat cu Matia Corvin (imaginea 2).
Pe peretele dinspre loggie a Camerei de aur se afla o altă frescă ce reprezenta o serie de blazoane ale unor mari demnitari ai regatului maghiar (Hededvári, Garai, Forgach, Csáky, Bánffy-Losonczi, Alsó-Lendvai-Bánffy, Corvin, Széchy), alături de stema regatului şi alte reprezentări (o lebădă de aur cu coroană, cruce de aur pe fond albastru, trei potcoave de aur pe fond albastru, 2 necunoscute). Pictura a fost distrusă în totalitate la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, când s-a încercat decaparea stratului pictural de pe suportul de cărămidă foarte degradat (imaginea 3).
Turnul porţii de est are o formă rectangulară şi cuprinde două niveluri de apărare. Iniţial, ultimul nivel avea aspectul unei platforme, prevăzute cu creneluri. Turnul avea un pod mobil, accesul fiind controlat cu ajutorul unei herse. Pe laturile de nord şi vest, încă se mai păstrează părţi din pictura originală, bine surprinsă încă în secolul XIX.
Turnul toboşarilor este foarte asemănător cu turnul pustiu şi cuprinde două niveluri de apărare. Şi această construcţie militară a fost decorată la exterior cu motive geometrice.
Turnul buzdugan (turnul pictat) suprapune o parte din zidul vechii cetăţi şi este prevăzut cu un singur nivel de apărare, susţinut pe console. Înălţimea de 30 m, ca şi pictura compusă din motive decorative romboidale alezate în spirală, bine păstrată de pe partea exterioară, îl fac unul dintre cele mai interesante construcţii din monumentul de la Hunedoara.
Fântâna castelului este săpată între cele două incinte, fiind adâncă de 30 de metri. Conform unei legende, această fântână ar fi fost săpată de trei prizonieri turci, cărora li s-a promis libertatea dacă vor ajunge la stratul de apă. Dar după 15 ani de trudă, când au terminat fântâna, stăpânii nu s-au ţinut de cuvânt. Se spunea că inscripţia de pe unul dintre contraforturi capelei înseamnă „Apă aveţi, dar suflet, nu”. În realitate, conţinutul descifrat de specialişti este „Cel care a scris această inscripţie este Hasan, care trăieşte ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică”, iar forma caracterelor vechi arabe care formează textul inscripţiei, o datează la jumătatea secolului XV.
Şanţul exterior a fost amenajat pe laturile de est şi sud ale castelului, completat de o contraescarpă zidită pe o porţiune considerabilă. Deschiderea şanţului variază între 20-35 m iar adâncimea sesizată se încadrează între 6-9 m. Interesant este faptul că recente cercetări arheologice au evidenţiat încă un şanţ de mari dimensiuni, care îl dublează pe primul, sporind astfel sistemul defensiv din jurul cetăţii.
Capela, finalizată în anul 1446, este alcătuită dintr-o navă, un pronaos, ce sprijină o galerie cu tribună la care se adaugă sacristia. Pe balustrada tribunei, se păstrează stema familiei Szilagyi şi un decor gotic târziu de ce mai bună factură, la care se adaugă resturi de pictură (cruci de consacraţie) pe laturile sudică şi vestică.
Palatul mare, dispus pe latura vestică a castelului, cuprinde două săli impresionante ca şi dimensiuni. Prima dintre acestea, denumită generic Sala Cavalerilor (dimensiuni 26 x 10, 20 m) este împărţită cu ajutorul unui şir de coloane octogonale, din marmură roşie. Nervurile în cruce sunt sprijinite pe stâlpi ale căror capiteluri prezintă steme nobiliare şi elemente florale. Pe capitelul celei de-a doua coloane se află o inscripţie, datată 1452, în limba latină cu caractere gotice: Hic opus fe(cit) fie(ri)•mag(nificu)s Joh(a)nes•de•Hunyad•reg(ni) •hu(n)g(ar)i(e) •gub(e)r(n)a(t)or•a(nn)o•d(omini) •m(illesim)o•MCCCCLII•. Destinaţia sălii este aceea a unui spaţiu pentru servit masa la ocazii festive, după cum sugerează corespondenţele cu mediul german. Blazoanele prezente aparţin familiilor Anjou şi Corvin.
Sala Dietei are aceleaşi dimensiuni ca şi Sala Cavalerilor şi include pe latura vestică o galerie (Galeria Huniazilor), sprijinită pe console de piatră ce cuprinde patru burdufuri (2, 90 x 1, 90 m), cu guri de păcură. Faţada exterioară a galeriei Huniazilor cuprinde o mixtură de elemente sculpturale de factură gotică şi renascentistă. Accesul în Sala Dietei se face printr-o scară în spirală, al cărei portal cuprinde stema de nobilitate a familiei Corvin, piesă cu evidente influenţe renascentiste. Pictura păstrată, aparţine secolului XVII, şi prezintă prietenii familiei Bethlen şi principalele fortificaţii ale Transilvaniei.
Palatul administrativ este plasat în zona sudică a castelului şi cuprinde trei niveluri de locuire, de-a lungul vremii spaţiile de aici primind diferite funcţionalităţi. Reţin atenţia plafoanele de inspiraţie renascentistă târzie şi spaţiile dintre zidurile de incintă utilizate de către soldaţi. Aspectul actual al palatului este dat de secolul XVII, datare întărită de inscripţiile identificate la ultimul nivel al corpului de clădire.
Galeria şi turnul Neboisa, reprezintă o noutate din punct de vedere militar pentru arhitectura Transilvaniei secolului XV. Galeria, legată de castel printr-un pod de lemn, este susţinută pe pilaştrii distanţaţi din piatră, dimensiunile acesteia fiind 35, 50 x 2, 40 x 15 m. Turnul (fr. Befroi, ger. Berfried) are patru niveluri de apărare, cu deschideri în funcţie de armele existente, ultimul nivel fiind sprijinit pe console de cărămidă.
Terasa de artilerie reprezintă o construcţie militară ce aparţin secolului XVII, fiind construită în vremea principelui Gabriel Bethlen. Terasa are o formă rectangulară, adaptată terenului, pregătiră pentru piesele de artilerie.
Statuia lui Ioan de Nepomuk este adăpostită de o mică nişă din curtea exterioară a castelului. Această piesă aparţine secolului XVII şi ne prezintă sfântul protector al podurilor şi al trecerilor peste apă.
Curtea husarilor este construită în secolul al XVII-lea şi cuprindea locuinţele servitorilor, grajdurile, pivniţe şi casa câinilor de vânătoare (copoi) şi un turn bastionar.
Sala Domniţelor este plasată la primul nivel al turnului nou de poartă, deasupra intrării. În prezent, aici se pot vedea piese de mobilier aparţinând secolelor XVIII-XIX, precum şi o sobă de teracotă.